vineri, 18 martie 2016

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul ... grijii de multe, ...nu mi-l da mie.

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Rugăciunea Sf. Efrem Sirul
 "Duhul grijii de multe", Părintele Dumitru Stăniloae, spune că reprezintă prima cauză a patimilor deoarece ne abate atenţia de la viaţa sufletului şi ne pierde în alergarea după lucruri fără importanţă. Aceste duh ne face să uităm de Dumnezeu sau să nu mai avem timp pentru El.
Iar Sfantul Teofan Zavoratul ne spune despre acest duh:

"Diferitele tente şi deosebiri ale acestei griji şi silinţe pentru multe ţin de felurile pustiului care s-a ivit în suflet. Există o pustiire a minţii care a uitat pe Cel Ce este totul; ea naşte grija şi silinţa pentru multa învăţătură, iscodire, cercetare şi curiozitate. Mai este şi o pustiire a voinţei care a fost lipsită de stăpânirea ei de către Cel Ce este totul; aceasta naşte dorinţa de multe lucruri, înşelarea de avuţii, astfel ca totul să fie în mâinile noastre, în stăpânirea noastră; acesta este, egoismul. Pe urmă mai este şi o pustiire a inimii, lipsită acum de putinţa de a se bucura de Cel Ce este totul; ea pricinuieşte setea de mulţumire prin lucruri nenumărate, mereu altele, sau căutarea unui nesfârşit şir de obiecte prin care năzuim a afla plăcere pentru simţuri - atât în afară, cât şi înăuntru. Astfel, păcătosul se frământă din pricina multei învăţături, a stăpânirii de avuţii şi a dorinţei de plăceri. Se distrează, are şi dispune, iscodeşte. Se învârte în jurul acestor cozi toată viaţa lui. Iscodirea îi face cu ochiul, inima speră să guste dulceţurile lumii şi e momit de propria sa voinţă. Oricine se poate încredinţa de aceasta dacă stă să îi urmărească mişcările sufletului de-a lungul unei singure zile."

Un comentariu:

Sorin M. spunea...

Adevaratul duh crestinesc este cel al luminii, al barbatiei si al tariei, al pacii si al bucuriei necurmate. Or, in omul nemultumit si dezgustat de el insusi, care si-a pierdut sperantele si nazuintele, ce curaj, ce tarie, ce pace si ce bucurie mai poate fi? „Intristarea lumii acesteia moarte lucreaza", zice Sf. Apostol Pavel (II Cor. 7, 10). Deznadejdea vine de la duhul intunericului, ca sa ne slabeasca in „lupta cea buna" si toata ravna postitoare (Sf. Inochentie al Odesei)

Omul a devenit o prapastie fara fund; el se ingrijeste, cu toate puterile lui, sa umple aceasta prapastie, dar nici nu vede nici nu simte ca s-ar putea umple vreodata. De aceea, el isi petrece toata viata numai in sudoare, in osteneala si in griji fara de sfarsit: este ocupat cu diferite lucruri in care nadajduieste sa-si gaseasca potolire la setea lui care il mistuie. Aceste lucruri ii absorb toata atentia, toata vremea si toata activitatea lui. Ele constituie cel dintai bun in care traieste inima lui.

De aici se intelege pentru ce omul pacatos, luandu-se pe sine drept scop exclusiv, nu se gaseste niciodata in el insusi, ci mereu in afara de el insusi, in lucrurile create sau nascocite de grija desarta. El a cazut de la Dumnezeu care este plinatatea tuturor; el singur s-a pustiit; nu-i ramane decat sa se verse ca apa printre lucrurile de o varietate nesfarsita si sa traiasca in ele. Astfel, pacatosul inseteaza, se ingrijeste, se zbate pentru lucrurile cele dinafara de el si de Dumnezeu, pentru lucrurile multiple si variate. Din care cauza trasatura caracteristica a vietii pacatoase este, in timpul nepasarii fata de mantuire - grija de multe (Luca 10,41). Nuantele si deosebirile grijii de multe - depind de insusirile golului care s-a format in suflet.

* Golul mintii, care a uitat de Cel care este Unul, si de Acela care este totul, naste grija pentru multa stiinta de carte, pentru cercetare, intrebare, iscodire.
* Golul vointei, care s-a lipsit de Cel care este Unul si de Acela care este totul, naste dorinte multe sau stapanirea tuturor, pentru ca totul sa fie in vointa noastra, in mainile nostre: aceasta este iubirea de avutie.
* Golul inimii, care a pierdut dulceata ce vine de la Cel care este Unul si de la Acela care este totul, da nastere la setea de multe si felurite placeri, sau cautarea acelor lucruri - obiecte fara numar in care nadajduim sa gasim desfatarea simturilor noastre, launtrice si dinafara.

Astfel pacatosul este necontenint ingrijorat de multa stiinta, de multa avutie, de multa desfatare; se delecteaza, stapaneste, iscodeste. Aceasta stare nu este decat un vartej in care-si petrece toata viata lui. Curiozitatea il atrage, inima nadajduieste sa guste dulceata si-i starneste vointa. Ca acest lucru este asa, fiecare il poate verifica singur, hotarand o supraveghere asupra miscarilor sufletului sau, macar in cursul unei singure zile.(Sf. Teofan Zavoratul)